Kilgore Trout, despre fericire

1

În discursurile pe care le ţin, spun că o misiune plauzibilă a artiştilor este aceea de a-i face pe oameni să aprecieze măcar un pic faptul că sunt în viaţă. Sunt întrebat dacă am cunoştinţă de vreun artist care a reuşit să îndeplinească această misiune grea. Le răspund:
- Au reuşit The Beatles.

Lui Mark Twain, cel mai hazos american al vremurilor sale, ajuns la şaptezeci şi ceva de ani, cum sunt eu acum, viaţa îi părea atât de stresantă, pentru sine şi toţi ceilalţi, încât a scris următoarele: "Din clipa în care am ajuns la maturitate, nu mi-am dorit niciodată revenirea la viaţă a nici unuia dintre prietenii mei răposaţi." Asta se întâmplă într-un eseu despre moartea neaşteptată, cu câteva zile în urmă, a fiicei sale Jean. Printre cei pe care nu şi-i dorea reînviaţi se numărau Jean, o altă fiică, Susy, soţia lui scumpă şi cel mai bun prieten al său, Henry Rogers.

Twain n-a apucat Primul Război Mondial şi, totuşi, avea aceste sentimente.

Isus a vorbit despre cât de cumplită este viaţa în Predica de pe Munte: "Fericiţi sunt cei ce plâng" şi "Fericiţi cei blânzi" şi "Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate".

Henry David Thoreau a formulat celebra observaţie: "Marea masă a oamenilor duce o viaţă de tăcută disperare." Aşa că nu încape nici un dram de mister în faptul că otrăvim apa, aerul şi solul, şi construim mecanisme industriale şi militare din ce în ce mai parşive şi funeste.

Hai să fim măcar o dată sinceri până la capăt. Practic, pentru toată lumea, sfârşitul lumii bate la uşă.

Tatăl meu, Kurt Senior, un arhitect din Indianapolis bolnav de cancer, a cărui soţie se sinucisese cu cincisprezece ani mai devreme, a fost arestat pentru că a trecut pe roşu în oraşul lui natal. S-a descoperit atunci că nu mai avea permis de conducere de douăzeci de ani! Ştiţi cei-a spus poliţistului care l-a arestat?
- N-ai decât să mă împuşti, aşa i-a zis.

Pianistul de jazz afro-american Fats Waller avea o vorbă a lui, pe care o spunea în gura mare când interpretarea lui era absolut strălucitoare şi ilară. Zicea:
- Împuşcaţi-mă cât sunt fericit!

Existenţa atâtor mecanisme cum sunt armele de foc, la fel de uşor utilizabile ca şi brichetele şi la fel de ieftine ca prăjitoarele de pâine, în stare să ucidă, din capriciul cuiva, pe Tata sau Fats sau Abraham Lincoln sau John Lennon sau Martin Luther King Jr., sau pe-o femeie ce împinge un cărucior cu un bebeluş, ar trebui să ne ofere tuturor dovada convingătoare că, aşa cum bine - a zis bătrânul autor de science fiction Kilgore Trout, "viaţa este un rahat cu perje".

Închipuiţi-vă: o mare universitate americană renunţă la fotbal în numele sănătăţii. Îşi transformă stadionul rămas pustiu într-o fabrică de bombe. Şi cu asta basta. Zici că-i o filă din creaţia lui Kilgore Trout.

Mă refer la propria mea alma mater, Universitatea din Chicago. În decembrie 1942, cu mult înainte de sosirea mea acolo, savanţii au provocat prima reacţie în lanţ a izotopilor de uraniu de pe Pământ, sub tribunele Stadionului Stagg. Intenţia lor a fost aceea de a demonstra fezabilitatea unei bombe atomice. Tocmai eram în război cu Germania şi Japonia.

Cincizeci şi trei de ani mai târziu, pe data de 6 august 1995, în capela universităţii mele a avut loc o întrunire pentru comemorarea celei de-a cincizecea aniversări a detonării primei bombe atomice asupra oraşului Hiroşima din Japonia. Am fost şi eu de faţă.

Unul dintre vorbitori a fost fizicianul Leo Seren. Participase la vechiul experiment încununat cu succes de sub stadionul pusti. Ia ascultaţi aici: Şi-a cerut scuze pentru ceea ce făcuse! Cineva ar fi trebuit să-i spună că a fi fizician pe o planetă unde cele mai inteligente animale detestă să trăiască atât de mult înseamnă că nu trebuie să spună niciodată că-i pare rău.

Şi-acum, închipuiţi-vă altă treabă: un om născoceşte bomba cu hidrogen pentru paranoica Uniune Sovietică, se asigură că o să funcţioneze, iar apoi câştigă Premiul Nobel pentru Pace! Acest personaj real, demn de-o ficţiune de-a lui Kilgore Trout, a fost regretatul fizician Andrei Saharov.

Şi-a câştigat Nobelul în 1975, pentru că ceruse să se pună capăt testelor cu arme nucleare. A lui, bineînţeles, fusese deja testată. Soţia lui era medic pediatru! Ce fel de om putea să perfecţioneze o bombă cu hidrogen fiind însurat cu un specialist în pediatrie? Ce fel de medic putea trăi alături de un partener sărit de pe fix?
- S-a întâmplat ceva interesant azi la serviciu, Iubiţel?
- Da. Bomba mea o să funcţioneze brici. Şi tu, cum te mai descurci cu copilaşul ăla bolnav de varicelă?

În 1975 Andrei Saharov era un fel de sfânt, genul care nu mai este la mare cinste acum, că Războiul Rece a luat sfârşit. A fost disident în Uniunea Sovietică. A cerut public să se pună capăt dezvoltării şi testării armamentului nuclear şi să se acorde mai multe libertăţi poporului său. A fost dat afară din Academia de Ştiinţe a URSS. A fost exilat din Moscova într-un cătun din ţinuturile subarctice.

Nu i s-a îngăduit să meargă la Oslo să-şi primească Premiul Nobel pentru Pace. Soţia lui, medicul pediatru Elena Bonner, l-a acceptat în numele său. N-ar fi însă timpul să ne întrebăm dacă ea sau orice alt pediatru sau tămăduitor n-ar fi meritat în mai mare măsură Premiul pentru Pace decât oricine a contribuit în vreun fel la crearea unei bombe cu hidrogen pentru orice fel de guvern, de oriunde? Cu drepturile omului cum rămâne? Ce-ar putea fi mai indiferent faţă de drepturile oricărei forme de viaţă decât o bombă cu hidrogen? În iunie 1987, Saharov a primit titlul de doctor honoris causa al Colegiului Staten Island din New York City. Guvernul săui-a interzis încă o dată să fie de faţă la acordarea titlului. Aşa se face că am fost rugat să-i ţin locul.

Nu trebuia decât să dau citire mesajului transmis de el. Iată cum suna acesta: "Nu vă pierdeţi speranţele legate de energia nucleară." L-am rostit ca un robot. Am fost tare politicos! Dar asta se întâmpla la un an după cea mai distrugătoare calamitate nucleară înregistrată până în prezent pe această planetă nebună, cea de la Cernobîl, din Ucraina. Copiii din întreaga Europă de Nord vor fi bolnavi, dacă nu şi mai rău, ani mulţi de-acum încolo, din cauza emisiei de radiaţii.

Pediatrii vor avea de lucru, nu glumă! Mai mult decât îndemnul ridicol al lui Saharov mi-a mers la suflet comportamentul pompierilor din Schenectady, statul New York, după catastrofa de la Cernobîl. Pe vremea aia lucram în Schenectady.

Pompierii au trimis o scrisoare confraţilor ucraineni, felicitându-i pentru curajul şi altruismul dovedit în încercarea lor de a vieţi omeneşti şi bunuri.

Trăiască pompierii! Chiar dacă unii dintre ei sunt ultimele scursori de pe faţa pământului în viaţa de zi cu zi, cu toţii pot fi nişte îngeri în situaţiile de urgenţă.

Trăiască pompierii.